TRIFEŞTI , ASPECTE DE ISTORIE LOCALĂ

Teritoriul comunei Trifeşti este situat în judeţul Neamţ, la aproximativ 7 km SV de municipiul Roman.
Arealul comunei Trifeşti este instalat pe a doua terasă a râului Moldova, de o parte şi de alta a pârâului Valea Neagră,care se varsă în Siret în aval de confluenţa acestuia cu Moldova. Forma de relief este specifică zonei de câmpie, întâlnindu-se  la altit. 190 m - 210 m.             
În acest material, ne-am decis să surprindem aspectele medievale ale localităţii Trifeşti şi câteva elemente de istorie modernă.
Astfel conform documentelor, satul Trifeşti exista încă din vremea domnitorului Alexandru cel Bun, care “îl miluieşte pe boierul său Nicula la 4 august 1400 cu un sat al lui Berea uric cu tot venitul”.1 După moartea boierului Nicula, satul rămâne fiicei sale Grada, care îl cedează surorii sale Cerna la data de 8 august 14612: a dat Grada şi nepoţii ei surorii Cerna, din vislujenia tatălui lor, un sat pe Pârâul Negru, anume Miculeşti, unde casa tatălui lor, Nicola, şi a treia parte din de pe Moldova. Istoricii s-au întrebat cum s-a ajuns de la Nicula la satul cu numele Miculeşti. 
M. Costăchescu dă următoarea explicaţie: ”cancelaria vremii maghiariza numele Romăneşti. Nicola se numea şi Micul după moda ungurească, de unde satul Miculeşti. Alături era şi forma Niculeşti.”3
În acea perioadă satul era situat pe valea Moldovei, dar din mai multe motive, locuitorii au fost nevoiţi să se mute pe terasa din dreapta râului Moldova. Astăzi locul unde a fost prima dată satul se numeşte “ În Silişte”. Nu se ştie în ce împrejurări satul şi-a schimbat denumirea în Trifeşti. Probabil a devenit moşia unui boier Trifescu.
Este sigur că satul Niculeşti sau Miculeşti este acelaşi cu satul Trifeşti. Pe spatele documentului din 8 august 1461 este o însemnare: “Miculeşti pe Pârâul Negru şi a treia parte la vadul de la Moldova care se numeşte acum Trifeştii”.4
Prima apariţie a numelui “Trifeşti” este consemnată la 21 ianuarie 1588, într-un zapis de vânzare, când Grigore cumpără cu 75 de zloţi părţile de sat ale feciorului Stancăi din Roşiori. Apar ca martori Crimăţui şi Tolea din Trifeşti.5
Un document care vine în sprijinul acestei afirmaţii este cel prin care Alexandru Iliaş voievod întăreşte la 2 noiembrie 1632 boierului său Dumitru Buhuş logofăt al treilea „satul Niculeşti, ce se numeşte Trifeştii cu iaz şi cu mori la Pârâul Negru”.6 Dumitru Buhuş a murit la 1648, el fiind mare vistier în vremea lui Vasile Lupu.
Conform istoricului D. Ciurea, la 1675 satul Trifeşti făcea parte din ocolul cetăţii Târgu Neamţ.7 Este posibil, dacă avem în vedere că în ianuarie 1675 Dumitraşco Cantacuzino Vodă trimite o carte pârcălabilor de Neamţ, prin care îi informează că s-au plâns “oamenii din satele domniei mele Trifeşti pre voi zicând cum mergeţi cu gloata de descălecaţi acolo şi le faceţi multe cheltuiale şi asupriale şi e săraci de nu pot birui să plătească dabilele împărăteşti”8
Nu se ştie cât timp satul Trifeşti a făcut parte din ocolul cetăţii Târgului Neamţ, dar la 17 aprilie 1742 era proprietatea banului Aristarho9, la fel la 12 aprilie 1751, Aristarho ajungând între timp vel spătar.10
Informaţii despre satul Trifeşti aflăm şi din documentele realizate în timpul domniei lui Matei Ghica Vodă. Domnitorul arăta la 5 septembrie 1754 că Aristarho Hrisosculeu vel vistiernic a cerut să se aleagă „driapte ocini şi moşii ce are di pre moşul dumisali răpousatul Duca Vodă bătrânul, anume satul Trifeşti, cu toate alte hotară ca sânt la ţinutul Neamţului, unde iaste aşăzăria dumisale.”11
Din recensămâmintele populaţiei realizate în anii 1772, 1773 şi 1774, satul Trifeşti, ţinutul Neamţ-Bistriţa, aflăm că moşia aparţinea banului Nicolae Ruset şi că existau 102 case12, aici având înţelesul de capi de familie.
Tot din documentele vremii, aflăm că la mijlocul sec. al XVIII-lea, moşia Trifeşti a fost cedată pe datorie lui Grigore al III-lea Alexandru Ghica, domn al Moldovei (1764 – 1767 şi 1774 – 1777).13
După uciderea acestuia, moşia Trifeşti a fost scoasă la mezat de către turci, iar la 6 februarie 1780 este cumpărată de Constantin Balş cu 14.550 lei14, acesta obţinând întăritura sultanului.
Balş, noul stăpân al satului, devenit vel logofăt de Ţara de Jos, zideşte (1798) aici o biserică din piatră, în care se prăzmuieşte hramul Sfântului Ierarh Nicolae, fiind terminată la 15 august 1799. Tot el termină şi conacul început de Ghica lângă biserică, pe malul iazului. Din păcate ruinele conacului s-au păstrat până în 1973, planul acestei clădiri aflându-se la Arhivele Statului Piatra Neamţ.15
Constantin Balş a arendat moşia Trifeşti sărdarului Gheorghe Calinos, care renunţă la 18 februarie 1818 la contractul de arendă.16 Acesta revine asupra deciziei pentru că în 1821 tot el este arendaşul moşiei.
În 1820, pe asamblu, populaţia satului Trifeşti a crescut, ajungând la 274 capi de familie.
Din documentele istoricului Teodor Codrescu, aflăm că logofătul Constantin Balş adunase o avere apreciabilă, pe care a împărţit-o copiilor săi, moşia Trifeşti revenindu-i fiului său, Costachi. Acesta era dator “a purta de grijă pentru biserica din Trifeşti.”17
Biserica este situată în centrul satului. Inscripţia realizată deasupra uşii de la pridvor atestă că a fost construită de Constantin Balş şi soţia lui Ancuţa.”Acest sfânt şi Dumnezeu locaş unde se cinsteşte şi se prăzmuieşte hramul Sfântului Ierarh Nicolae s-a zidit din temelie şi până s-a săvârşit cu toate cele trebuitoare cu cheltuiala dumisale Constantin Balş, vel logofăt de Ţara de Jos, fiul răposatului Lupu Balş vel logofăt, şi a iubitei soţii Dumisale Ancuţa fiica răposatului Constantin Catargiu biv vel logofăt care s-a gătit la anul 1799 august 15 spre veşnica pomenire şi dorita mântuire a sufletelor Dumnialor sale şi tot neamul”
În acest sfânt lăcaş de cult se păstrează Sfânta icoană făcătoare de minuni a Maicii Domnului îmbrăcată în argint de către Iordache Rusit la 20 iunie 1820.
Tradiţia locală spune că icoana a fost găsită în albia râului Moldova, de către un cioban. Astăzi în timp de secetă, preoţii merg cu icoana pe câmp, iar aceasta aduce ploaie. La cererea locuitorilor din alte sate, preotul merge cu icoana prin părţile lor. De exemplu, la 4 mai 1920 preotul din Trifeşti este învoit de Episcopia Romanului să meargă cu icoana prin tot judeţul. A fost la Cotu-Vameş, Sagna, Butnăreşti, Unceşti, Bârjoveni, Dumeşti(Vaslui).18 În mica bibliotecă parohială se păstrează cărţi bisericeşti de o mare valoare documentară: Vieţile sfinţilor(din luna aprilie 1712), Evanghelia de la Iaşi(1762), Antologhian(1767), Pidalion(1814), Tipicul Sfântului Sava(1816).





    Elementele de istorie ale satului trifeştean au un rol important în cunoaşterea înţelegerii evenimentelor, proceselor şi fenomenelor istorice, nu doar la nivel local, ci şi la nivel naţional.
  Astfel documentele vremii menţionează faptul că ţăranii din Trifeşti au avut prilejul să-şi exprime opiniile în anul 1857, în privinţa actului unirii, prin delegatul lor în Divanul ad-hoc de la Iaşi, ţăranul clăcaş Ion. V. Levărdă. În documente se arată că imediat după înfăptuirea actului de la 24 ianuarie 1859, locuinţa acestui deputat în Divanul ad-hoc a reprezentat locul manifestării bucuriei tuturor locuitorilor din Trifeşti, aceasta demonstrând respectul consătenilor lui. De asemenea,trebuie să menţionăm că prima şcoală a fost construită în timpul domniei lui Al. I. Cuza, în anul 1865.

Grăitoare sunt şi documentele de la începutul sec. al XX-lea, care prezintă răscoala ţăranilor din Trifeşti de la 1907. După cum menţiona ziarul „Universul” din 13 martie 1907, obiectivul ţăranilor din sat era să distrugă “condicele de învoieli”19
Trifeştenii au participat şi la cele două războaie mondiale, numele eroilor satului fiind scrise pe placa de pe monumentul din faţa şcolii generale Trifeşti, respectiv pe monumentul din faţa Consiliului localităţii Trifeşti.


De la strămoşii noştri învăţăm să apreciem valorile satului nostru şi ne simţim îndreptăţiţi să respectăm faptele acestora.



BIBLIOGRAFIE


Documenta Romaniae Historica, A. Moldova, vol. I, C. Cihodaru, I. Caproşu şi L. Şimanschi, Editura Academiei R. S. R., Bucureşti, 1975, p. 16-17; vezi mai departe D.R.H.A.
D.R.H.A., vol. II, Bucure;ti, 1976, p. 140-142
M. Costăchescu, Documente moldoveneşti înainte de Ştefan cel Mare, vol. I, 1981, p. 44
D.R.H.A., vol. II, p. 142
Gh. Ghibănescu, Surete şi izvoade, Documente slavo-române,1588-1618, vol XX, Viaţa Românească, 1928, p.3-4
D.R.H.A., vol XXI, p. 292
D. Ciurea,Organizarea administrativă a statului feudal Moldova,(sec. XIV – XVII), “Anuarul Institutului de istorie şi arheologie”, Editura Academiei R.S.R., Iaşi, 1965, p. 225
Gh. Ghibănescu, op.cit., vol. V, 1908, p. 67
Documente privind relaţiile agrare în veacul al XVIII-lea, Moldova, vol. II, Editura Academiei, 1966, p. 162
Melchisedek Ştefănescu, Cronica Romanului şi a Episcopiei de Romanu, vol. II, Tipografia Naţională, Bucureşti, 1875, p. 38
N. Iorga, Studii şi documente, vol. VII, p. 277
Moldova în epoca feudalismului, vol. II, Recensământul populaţiei Moldovei 1772, 1773, 1774, partea I, Chişinău, 1975, p. 68
N. Iorga, op. cit. p. 282
Sever Zotta, Un firman de întăritură pentru moşia Trifeşti, în “Revista istorică”, anul XIV, nr. 1-3,
Tipografia „Datina Românească”, Vălenii de Munte, 1928, p. 54
Arhivele Statului Piatra Neamţ, fond Prefectura Roman, dosar 6/1946, f.23
C-tin Giurescu, Contribuţiuni la studiul originilor şi dezvoltării burgheziei române până la 1848, Editura Ştiinţifică, 1972, p.175
Teodor Codrescu, Uricariul, Tipografia Buciumului Român, Iaşi, vol. XI, 1889, p.346
Arhivele Statului Piatra Neamţ, fond Parohia Trifeşti, dosar 92/1920, f. 27
Dumitru Stoean, Valorificarea elementelor de istorie locală în educarea patriotică a elevilor, lucrare de grad, Lic. Pedagogic Ştefan cel Mare, Bacău, 1986, p.19-20


Material realizat de elevii claselor a V-a şi a VIII-a A ai Şcolii cu cls. I –VIII nr. 1 Trifeşti
S-au remarcat elevii Alexii V. Elena Georgiana(cls. a V-a) şi Călugăru Dragoş Vasile(cls. a VIII-a A)
Precizăm că materialul a fost realizat cu ajutorul dnului înv. Stoean, căruia îi mulţumim, al informaţiilor furnizate de documentele vremii( DRH, M. Costăchescu etc.), aflate la DJSAN, BCU.

Fotografii: Prof. Toma Cosmina şi elev Călugăru Dragoş

Accesul la documentele deţinute de ANR se realizează în baza legii 16/1996 şi potrivit prevederilor Regulamentului privind accesul la informare şi cercetarea documentelor deţinute de instituţie.
În teritoriu, documentele deţinute de Arhivele Naţionale ale României pot fi consultate prin cele 41 de direcţii judeţene.
Accesul la documente se realizează prin sălile de studiu ale Serviciului Arhive Naţionale Istorice Centrale (DANIC), ale serviciilor judeţene ale Arhivelor Naţionale şi a Serviciului Municipiului Bucureşti (SMBAN), în scopul cercetării ştiinţifice, pentru rezolvarea unor lucrări administrative, pentru realizarea unor emisiuni radio şi TV, pentru redactarea unor lucrări de specialitate: studii monografice, genealogice, referate, lucrări de doctorat, masterat şi licenţă. Prin sălile de studiu ale ANR, se pun la dispoziţia cercetătorilor documente cu valoare istorică deţinute în depozitele proprii, accesul la documentele administrative, potrivit Legii accesului la informaţii cu caracter public nr. 544/2001.

  
Coordonator: Prof. Toma Cosmina

Cei 40 de mucenici

Astăzi 9 martie, ortodocşii din România şi de pretutindeni cinstesc memoria celor 40 de Sfinţi Mucenici, care au mărturisit credinţa în Hristos şi au fost chinuiţi în cetatea Sevastiei. Dar iată un material mai amplu despre această sărbătoare, preluat de pe site-ul http://www.calendar-ortodox.ro
“Cei patruzeci de mucenici, deşi erau de obârşie din diferite locuri, făceau parte din aceeaşi ceată ostăşească. Ei au fost prinşi din pricina mărturisirii credinţei în Hristos şi au fost duşi la cercetare. Dar nelăsându-se înduplecaţi să jertfească idolilor, mai întâi au fost loviţi cu pietre peste faţă şi peste gură, dar pietrele în loc să-i atingă pe ei, se întorceau şi loveau pe cei ce le aruncau. Apoi au fost osândiţi, în vreme de iarnă, să petreacă toată noaptea în mijlocul unui lac, care se găsea în apropierea Sevastiei. Pe când se găseau în mijlocul apei, unul dintre ei, care iubea mai mult viaţa, ieşind din lac, a alergat la o baie din apropiere, dar de îndată ce a fost atins de căldura de acolo, s-a topit cu totul. Unul dintre ostaşii care erau de pază acolo însă a intrat laolaltă cu sfinţii în lac şi l-a înlocuit pe cel plecat, văzând în noapte pe sfinţi înconjuraţi de lumină şi cununi, pogorându-se din cer asupra fiecăruia dintre ei.
Iar când s-a făcut ziuă, sfinţii care erau leşinaţi, de abia se mai vedeau suflând. Atunci li s-au frânt fluierele picioarelor şi au luat cununile muceniciei. Cât de plăcută s-a cunoscut a fi moartea pentru aceştia şi cât de dorită să fie îmbrăţişată se poate vedea şi din următoarea împrejurare. După zdrobirea fluierelor picioarelor, unul dintre ei, care din pricina vârstei mai tinere şi a puterii trupeşti mai sufla încă, a fost lăsat la o parte de tiran, socotind că acesta poate îl va îndupleca să-şi schimbe gândul. Dar mama lui, care în tot timpul cât mucenicii pătimiseră, rămăsese pe lângă el, văzând acum pe fiul ei, care era mai tânăr decât toţi ceilalţi, se temea ca nu cumva tinereţea şi dragostea de viaţă să-i insufle în cele din urmă teamă şi să se arate nevrednic de ceata şi de cinstea celorlalţi.
De aceea aceasta sta încremenită şi cu trupul şi cu privirea, uitându-se la el, în starea în care se găsea, dându-i curaj şi întinzându-şi mâinile, în cele din urmă şi zicând: Fiul meu preadulce, mai rabdă puţin, ca să ajungi cu adevărat şi fiu al Tatălui Celui din ceruri. Nu te înfricoşa de chinuri, căci, iată, Hristos Dumnezeu îţi stă ţie într-ajutor. Nu vei mai întâlni mai departe nici o neplăcere, nici o durere; toate acelea au trecut, pe toate le-ai învins cu vitejia ta; după acestea va fi numai bucurie, desfătare, odihnă şi veselie, din care te vei împărtăşi împărăţind împreună cu Hristos şi vei fi rugător pe lângă Dânsul, pentru mine, mama ta.
După ce sfinţilor li s-au zdrobit fluierele picioarelor, ei şi-au dat sufletele în mâna lui Dumnezeu. Iar slujitorii tiranului aducând nişte căruţe şi încărcând în ele sfintele lor trupuri le-au pornit către ţărmul unui râu, care trecea prin apropiere. Şi văzând că tânărul acela, al cărui nume era Meliton, mai sufla încă, l-au lăsat să trăiască mai departe. Când mama lui a văzut însă că rămâne singur, a socotit cã lucrul acesta înseamnă ceva mai mult decât moartea ei şi a fiului ei. De aceea, neţinând seama că este femeie slabă şi înăbuşindu-şi în suflet toată durerea de mamă, a luat pe fiul ei pe umeri şi a pornit cu el după căruţele cu trupurile sfinţilor, întocmai ca o vitează, socotind că numai atunci fiul ei va trăi cu adevărat, când l-ar vedea şi pe el mort şi părăsit împreună cu ceilalţi.
Dar, în timp ce-l purta astfel pe umere, acesta şi-a dat şi el duhul. Şi atunci mama simţindu-se eliberată de griji, s-a bucurat mult şi sufletul ei a săltat în chip plăcut de sfârşitul fiului ei. Şi ducând trupul neînsufleţit al iubitului ei fiu până la locul unde se găseau trupurile sfinţilor, l-a pus deasupra lor şi l-a numărat cu toate celelalte, pentru ca nici măcar trupul, al cărui suflet pornise să se înnumere laolaltă cu sufletele celorlalţi, să nu se deosebească de trupurile lor. Iar slujitorii aceia ai vrăjmaşului, aprinzând un foc mare, au ars trupurile sfinţilor. Apoi, pentru ca nu cumva creştinii să poată lua moaştele lor, le-au aruncat în râu.
Dar acolo, prin purtarea de grijă a lui Dumnezeu, s-au strâns cu toate laolaltă într-o surpătură, de unde fiind scoase de mâinile creştinilor, ne-au fost dăruite nouă ca o bogăţie de neînstrăinat.”
În memoria lor se pregătesc acum mucenici, colaci în formă de opt, unşi cu miere şi presăraţi cu nuci pisate.
În alte zone, colacii sunt scufundaţi într-un sirop cu zahăr, scoţişoară şi miere.
De asemenea există obiceiul de a bea patruzeci de pahare pline cu vin.